13-15 Iunie 1990, mineriada care a adus România în pragul unui război civil. Interviu cu publicistul Romulus Cristea

Piața Universității a fost și rămâne un reper al universului democrației românești întrucât de acolo s-a dat startul spre o altă Românie, iar cei mai mulţi încearcă să se revendice fără drept ca provenind dinspre această mișcare, a declarat, într-un interviu acordat Jurnaliştii.ro, publicistul Romulus Cristea, participant direct la tragicele evenimente din iunie 1990. De asemenea, acesta a publicat şi amplă lucrare dedicată „Pieţei Universităţii şi Mineriadei din 13-15 iunie 1990” în anul 2008.

Jurnaliştii.ro: Cum se vede astăzi la 29 de ani ziua de 13 iunie 1990? Cine a avut interes să aducă minerii la București?

Romulus Cristea: În data de 13 iunie 1990 autoritățile statului au intervenit violent și au pus capăt brusc, manifestației – maraton, declarată anticomunistă și care începuse în data de 22 aprilie prin ocuparea Pieței Universității. Au urmat două zile de teroare, 14 și 15 iunie 1990, perioadă cunoscută sub numele generic de mineriadă și care a rămas în conștiința oamenilor ca un act de teroare îndreptat împotriva populației.

Manifestația din Piața Universității, din 1990, a rămas referința luptei pentru democrație și libertate în România post-decembristă. Deşi protestele au fost înăbușite și rezultatele alegerilor legislative din 20 mai 1990 au arătat că majoritatea populației avea simpatii pro-FSN, evenimentele de atunci au netezit, datorită simpatiilor iscate în mediile occidentale, drumul României spre democrație. Cu multe hopuri, dar a fost o cale fără de întoarcere pentru societatea românească.

Cine a avut interesul să aducă minerii la București?

Bineînțeles cei care puteau, cei care dețineau pârghiile necesare pentru a declanșa o astfel de deplasare. Doar autoritățile oficiale, cei care preluaseră puterea și care erau sprijiniți de foștii coordonatori ai organelor de Securitate aveau o astfel de disponibilitate.

În primul rând trebuie spus că nu a fost prima oară când s-a întâmplat acest lucru. Lumea a mai uitat, dar istoria a consemnat. Perioada de început a anilor 1990 a fost plină de frământări sociale și politice. Manifestațiile, mitingurile, grevele erau o permanență. Toate protestele, dar absolut toate au avut ca inițiator de declanșare cererea adresată autorităților de a se spune „adevărul despre revoluție”, despre teroriști, despre morții și răniții din decembrie 1989.

La aceasta s-au adăugat apoi, rând pe rând solicitări politice, economice, sociale și altele. Minerii au fost aduși să intervină, prima oară, în perioada post-decembristă împotriva mitingului partidelor de opoziție (în principal PNȚCD și PNL) din 28-29 ianuarie 1990. În dimineața zilei de 19 ianuarie 1990, câteva mii de mineri au sosit la București și s-au adunat în Piața Victoriei unde li s-au alăturat muncitori de la uzinele bucureștene. Au fost organizate mai multe „raiduri” prin București, fiind vizate sediile partidelor de opoziție.

În 18 februarie 1990, în Piața Victoriei a avut loc o manifestație care fusese anunțată prin manifeste cu câteva zile înainte. Protestul anunțat ca având caracter anticomunist s-a transformat într-un protest anti-FSN și anti-Iliescu. La un moment dat, în zona Pieței Victoriei a apărut vice prim-ministrul de atunci, Gelu Voican Voiculescu, care s-a afișat ostentativ cu o armă automată, ceea ce a iscat foarte multă rumoare printre cei prezenți.

Miile de manifestanți din Piață au luat cu asalt clădirea Guvernului și au ocupat-o. Și de această data, după lăsarea întunericului, forțele de ordine au intervenit brutal. Sute de oameni au fost arestați, atât cei prinși în interiorul Guvernului, cât și cei care rămăseseră prin zonele adiacente. Noaptea târziu au fost aduși și 4.000 de mineri din Valea Jiului, care au acționat alături de soldați de la Ministerul Apărării Naționale și Poliție.

În perioada 13-15 iunie a avut loc represiunea împotriva manifestanților din Piața Universității. În ziua de 13 iunie au acționat împotriva protestatarilor, pe lângă militari și poliţiști și mii de muncitori din București, în special de la IMGB. La Universitate și la Televiziune, se striga: „IMGB face ordine!”.

După ce luptele de stradă ajunseseră de necontrolat, se devastaseră și se incediaseră sediul Poliției Capitalei, Televiziunea, și două sediile ale SRI-ului, în ziua de 14 iunie, în jurul orei 3 noaptea au fost aduși cu sprijinul autorităților garnituri întregi de trenuri cu mineri. Odată cu sosirea minerilor lucrurile au luat-o razna, civilii prinși pe străzi erau bătuți măr și arestați, sediile partidelor de opoziție au fost devastate și parţial incendiate, sute și sute de opozanți, dar și oameni care nu aveau niciun amestec cu manifestațiile au fost ridicați de pe stradă sau de la domicilii și duși sub arest la sediul Poliției, la Guvern, la unități militare (Măgurele și Băneasa).

Pe lângă cei peste 1.000 de reținuți, au mai existat și patru victime prin împușcare (la Ministerul de Interne și pe Calea Victoriei, lângă Casa Centrală a Armatei).

Care au fost cauzele care au determinat acțiunea în forță a minerilor de atunci? Ce rol a jucat ”Fenomenul Piața Universității” în declanșarea tragicelor evenimente de atunci?

Publicitate

Ce ar trebui să ştie tânăra generaţie despre Revoluţia Română din Decembrie 1989. Interviu cu jurnalistul Romulus Cristea

Tinerii care nu au avut legătură cu regimul totalitar al lui Nicolae Ceaușescu sau cu revoluția din decembrie 1989, ar trebui să rețină adevărul istoric și nu balivernele politicienilor sau teoriile conspiraționiste care au deversat în spațiul public, a declarat, într-un interviu acordat Jurnaliştii.ro, jurnalistul  Romulus Cristea, participant activ la revoluţia din decembrie 1989. El s-a aflat timp de câteva zile în incinta clădirii fostului Comitet Central (CC) al PCR. Despre crimele din decembrie 1989, psihoza teroriştilor, Dan Iosif, vinovaţii morali şi  atmosfera din CC în primele ore după fuga Dictatorului, citiţi pe larg în interviu.

Jurnaliştii: La 29 de ani de la revoluția din decembrie 1989 morții și răniții încă își cer dreptatea. Cum vă explicați că justiția nu a reușit să îi condamne pe ”cei care au tras în noi”?

Romulus Cristea: Nu este vorba de o conspirație a celor vinovați sau a politicienilor, ci mai degrabă de duplicitate, de o complicitate prin tergiversare a tuturor actorilor implicați și a nostalgicilor. Încă de acum zece ani, chiar dacă tardiv, reprezentanții Parchetului Militar au anunțat că au încheiat cea mai mare parte din cercetări, au fost interogați mii de martori și presupuși vinovați, s-au făcut reconstituiri pe teren și altele.

„Pentru peste 90% din victime (decedați și răniți) s-a stabilit clar în ce circumstanțe s-au produs incidentele, Cine a tras și în ce condiții”, spunea chiar șeful Parchetelor Militare de la acea vreme. Mai mult decât atât și este un lucru mai puțin știut, au existat câteva autodenunțuri ale participanților la revoluție. Unul dintre ei, Nelu Florea (zis Pluto), în prezent decedat, într-un moment de luciditate și foarte probabil constrâns de mustrări de conștiință, a declarat în fața procurorilor când a tras, în cine și la ordinul cui.

Din câte îmi aduc aminte, era vorba de cel puțin 10-12. Nelu Florea, a fost participant la revoluție în clădirea CC-PCR, a avut armă, fusese încadrat în armată și în decembrie 1989 fusese declarat dezertor (și, tocmai datorită acestui fapt a avut dreptul să-i fie recunoscute meritele și să beneficieze de drepturile prevăzute de Legea Recunoștinței față de eroii-martiri și luptători). Nelu Florea a procedat corect.

Dacă toți cei implicați ar renunța la diseminarea scenariilor conspiraționiste (unele preluate din presă) și ar declara numai adevărul despre cele trăite (și nu alte invenții) lucrurile ar fi stat altfel și am fi știut de mult adevărul. Dacă cineva ar avea curiozitatea să citească cu multă răbdare și imparțialitate declarațiile date la parchet, de cei implicați în Dosarul Revoluției, și-ar putea da seama cu ușurință că are de-a face cu un amalgam de realitate și fabulație.

Cum să-ți mai aduci aminte, după 20 de ani, de amănunte năucitoare? Ca lucrurile să fie mai clare, teroriștii nu au existat (nu există nicio dovadă în acest sens), iar în decembrie au folosit armamentul, în special, cei din armată, civilii, o parte din securiștii dezorientați, dar și milițienii răzleți și speriați.

Pentru justiție este extrem de greu să mai facă dreptate, iar doar mărturiile nu pot fi concludente. Ele trebuie coroborate cu alte dovezi sau înscrisuri (care au existat sau există). Problema este că toți cei implicați (în prezent, cotropiți de frustrări profunde) ar trebui să spună numai adevărul și să lase fanteziile la o parte, iar o decizie politică ar putea pune punct acestei nebuloase, care durează de 29 de ani.

În altă ordine de idei, pentru ca lucrurile să fie mai clare. O altă teorie propagată în eter, de aproape trei decenii este aceea că „nimeni, niciun vinovat nu a fost condamnat”. Este absolut fals. Au fost zeci și zeci de condamnări ale celor implicați din armată, securitate, PCR, miliție. Generali, miniștri comuniști, colonei de armată și securitate, soldați și, nu în ultimul rând, civili. Începând din 1990 și până în prezent. În plus, ca să respectăm adevărul, o parte din victime au fost despăgubite, sau au folosit propria situație pentru a obține facilități și beneficii materiale.

Nu e cazul să facem contabilități macabre, câți și cât au obținut, dar adevărul trebuie respectat. La fel cum trebuie respectați, în mod special, cei care au ales să fie onești și să fie interesați doar despre aflarea adevărului renunțând la beneficii. Și această categorie nu este deloc una restrânsă. Din contră.

Ce ar trebuie să știe tânăra generație despre revoluție? A fost o revoltă populară sau o lovitură de stat?

Ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoltă populară. A fost ceea ce putem denumi o revoluție. Un regim comunist condus de un dictator a fost răsturnat și înlocuit brutal, chiar dacă veșnicilor nemulțumiți nu le place, cu un sistem democratic.

Iadul pe Pământ a înghițit normalitatea

În timp ce viceprim-ministrul a anunțat că după ce „a vizitat câteva tronsoane” de drumuri a văzut „iadul pe Pământ”, localnicii din zonele aflate sub cod roșu susțin doar că „așa e în fiecare iarnă”. Percepția disproporționată a realității nu reflectă altceva decât incompetență și plasarea pe un alt palier decât cel al normalității.

Ne-am fi așteptat mai degrabă ca localnicii zgribuliți din regiunile județelor bântuite de viscolul puternic să vorbească, subjugați de neputință, despre calamitate, infern, nenorociri și peisaje apocaliptice. Ei bine, locuitorii intervievați de jurnaliștii cuprinși de panica indusă de autorități răspundeau calm și simplu că nu e nimic nemaivăzut sau neauzit: „Așa e iarna, și anul trecut a fost la fel!”. O iarnă cu zăpadă troienită care afectează în primul rând traficul și transporturile de mărfuri. O iarnă târzie care crește facturile pentru toți și întârzie livrările pentru lanțurile de distribuție,  industrie, tipografii etc.

„Bucureștiul arată ca o cazemată”, „Între blocuri e infernul alb”, „Peisajul apocaliptic a cuprins România”, „Calamitate-alertă maximă de cod roșu”, „Mii de oameni stau prizonieri în case cu zăpada la ștreașină”, „O gravidă stă să nască între nămeții de patru metri de zăpadă” sunt doar câteva dintre titlurile nefericite apărute pe ecranele televizoarelor, la programele de știri și pe paginile publicațiilor online cu ocazia primului viscol din această iarnă mult întârziată. Totul a culminat cu declarația cel puțin iresponsabilă a unui demnitar din fruntea guvernului care după ce s-a udat nițel la pantofi vizitând „niște tronsoane” a declarat la Palatul Victoria că el a văzut „Iadul pe Pământ”, în loc de o ninsoare rebelă de iarnă. Într-adevăr o ninsoare viscolită, de intensitate mai mare pe alocuri, dar nu fenomene nemaivăzute și nemaiîntâlnite. Iarnă grea, cu temperaturi extreme, viscol puternic și numeroși morți prin înghețare, a mai fost în ultimul deceniu și nu a fost decretat niciun cod roșu. Ca să nu mai vorbim de cel puțin două ierni grele din anii ’80 când troienele depășeau doi metri și nu a declarat nimeni stare de necesitate sau calamitate.

Comitetul Central ’89: Soldatul cu „halucinaţii vizuale terifiante” şi-a împuşcat şeful care se odihnea cu arma la picioare

Procurorii care au anchetat dosarul privind mortii si ranitii de la CC-PCR si imprejurimi au gasit o explicatie bizara pentru tot ceea ce s-a intamplat. Teama, panica, oboseala, stresul si lipsa de comunicare ar fi fost principalele cauze ale nenorocirilor care au urmat zilei de 22 decembrie ’89. S-a mai constatat ca „la momentul deschiderii focului in Piata Revolutiei, fortele militare aflate in piata au ripostat complet necontrolat, asupra tuturor cladirilor cu deschidere spre piata, de cele mai multe ori chiar la indicatiile netemeinice ale civililor”.

Civilii ajunsesera la un moment dat sa coordoneze actiunile grupurilor de militari bulversati de repeziciunea cu care se desfasurau evenimentele. Din cauza zvonurilor alarmiste propagate de Televiziune inca din dupa-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, starea de neincredere, suspiciune si nesiguranta din randurile militarilor si civililor s-a transformat treptat in panica si deruta.

Miscarea necontrolata si necoordonata a civililor, coroborata cu zvonurile privind teroristii lansate pe postul de televiziune au generat o stare de confuzie generala si haos. Civilii si militarii trageau in tot ce misca, chiar si intre ei. In starea de panica existenta, parolele stabilite pentru anumite obiective nu faceau decat sa duca la noi victime. Si civilii, si militarii incurcau parolele sau intarziau sa le spuna si rezultatul era unul previzibil: erau impuscati fara mila. „Ion doarme”, „Ion Ion” sau „Sapte Ion”, parolele fixate pentru accesul la anumite etaje ale CC-ului si la care trebuia sa se raspunda cu „Ion”, „Vine Ion” sau „Sase Ion” erau schimbate intre ele si haosul care se instala conducea la noi victime, atat in randul civililor, cat si al militarilor.

Cu gloante in spate, punea steagul pe catarg

In dupa-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Televiziunea Romana transmite in direct o scena incredibila petrecuta la fostul Palat al Republicii (Palatul Regal). O persoana aflata in balconul CC-PCR se adreseaza multimii din piata, prin microfon, solicitand, fara succes, incetarea focului, spre cladirea Palatului Republicii. Sunt surprinse si momentele cand militarii si civilii din piata deschid focul asupra unui tanar care, urcat pe acoperisul Palatului, incerca cu disperare sa puna steagul tricolor (cu stema decupata) pe cladire. Desi destul de grav ranit, tanarul si-a realizat dorinta, a ridicat steagul. Civilul de la la balcon continua sa strige: „Nu trageti! Sunt militari de-ai nostri!” In zadar, focul continua. Dana Zaharia se afla in acea zi in piata si isi aminteste: „Erau scene halucinante. Unii il aplaudau pe tanarul care punea steagul, altii strigau catre militari sa ucida teroristul care fura drapelul Revolutiei romane. Nu se mai intelegea nimic. Era haos!”

Foto: arhiva Romulus Cristea

Interesanta este si depozitia unuia dintre martorii in ancheta care a urmat. Plutonierul Liviu Juncu, care a actionat in zona Palatului Republicii, a afirmat ca „abia dupa cateva zile a aflat ca trupele din zona Pietei Revolutiei erau ale Ministerului Apararii Nationale”.