13-15 Iunie 1990, mineriada care a adus România în pragul unui război civil. Interviu cu publicistul Romulus Cristea

Piața Universității a fost și rămâne un reper al universului democrației românești întrucât de acolo s-a dat startul spre o altă Românie, iar cei mai mulţi încearcă să se revendice fără drept ca provenind dinspre această mișcare, a declarat, într-un interviu acordat Jurnaliştii.ro, publicistul Romulus Cristea, participant direct la tragicele evenimente din iunie 1990. De asemenea, acesta a publicat şi amplă lucrare dedicată „Pieţei Universităţii şi Mineriadei din 13-15 iunie 1990” în anul 2008.

Jurnaliştii.ro: Cum se vede astăzi la 29 de ani ziua de 13 iunie 1990? Cine a avut interes să aducă minerii la București?

Romulus Cristea: În data de 13 iunie 1990 autoritățile statului au intervenit violent și au pus capăt brusc, manifestației – maraton, declarată anticomunistă și care începuse în data de 22 aprilie prin ocuparea Pieței Universității. Au urmat două zile de teroare, 14 și 15 iunie 1990, perioadă cunoscută sub numele generic de mineriadă și care a rămas în conștiința oamenilor ca un act de teroare îndreptat împotriva populației.

Manifestația din Piața Universității, din 1990, a rămas referința luptei pentru democrație și libertate în România post-decembristă. Deşi protestele au fost înăbușite și rezultatele alegerilor legislative din 20 mai 1990 au arătat că majoritatea populației avea simpatii pro-FSN, evenimentele de atunci au netezit, datorită simpatiilor iscate în mediile occidentale, drumul României spre democrație. Cu multe hopuri, dar a fost o cale fără de întoarcere pentru societatea românească.

Cine a avut interesul să aducă minerii la București?

Bineînțeles cei care puteau, cei care dețineau pârghiile necesare pentru a declanșa o astfel de deplasare. Doar autoritățile oficiale, cei care preluaseră puterea și care erau sprijiniți de foștii coordonatori ai organelor de Securitate aveau o astfel de disponibilitate.

În primul rând trebuie spus că nu a fost prima oară când s-a întâmplat acest lucru. Lumea a mai uitat, dar istoria a consemnat. Perioada de început a anilor 1990 a fost plină de frământări sociale și politice. Manifestațiile, mitingurile, grevele erau o permanență. Toate protestele, dar absolut toate au avut ca inițiator de declanșare cererea adresată autorităților de a se spune „adevărul despre revoluție”, despre teroriști, despre morții și răniții din decembrie 1989.

La aceasta s-au adăugat apoi, rând pe rând solicitări politice, economice, sociale și altele. Minerii au fost aduși să intervină, prima oară, în perioada post-decembristă împotriva mitingului partidelor de opoziție (în principal PNȚCD și PNL) din 28-29 ianuarie 1990. În dimineața zilei de 19 ianuarie 1990, câteva mii de mineri au sosit la București și s-au adunat în Piața Victoriei unde li s-au alăturat muncitori de la uzinele bucureștene. Au fost organizate mai multe „raiduri” prin București, fiind vizate sediile partidelor de opoziție.

În 18 februarie 1990, în Piața Victoriei a avut loc o manifestație care fusese anunțată prin manifeste cu câteva zile înainte. Protestul anunțat ca având caracter anticomunist s-a transformat într-un protest anti-FSN și anti-Iliescu. La un moment dat, în zona Pieței Victoriei a apărut vice prim-ministrul de atunci, Gelu Voican Voiculescu, care s-a afișat ostentativ cu o armă automată, ceea ce a iscat foarte multă rumoare printre cei prezenți.

Miile de manifestanți din Piață au luat cu asalt clădirea Guvernului și au ocupat-o. Și de această data, după lăsarea întunericului, forțele de ordine au intervenit brutal. Sute de oameni au fost arestați, atât cei prinși în interiorul Guvernului, cât și cei care rămăseseră prin zonele adiacente. Noaptea târziu au fost aduși și 4.000 de mineri din Valea Jiului, care au acționat alături de soldați de la Ministerul Apărării Naționale și Poliție.

În perioada 13-15 iunie a avut loc represiunea împotriva manifestanților din Piața Universității. În ziua de 13 iunie au acționat împotriva protestatarilor, pe lângă militari și poliţiști și mii de muncitori din București, în special de la IMGB. La Universitate și la Televiziune, se striga: „IMGB face ordine!”.

După ce luptele de stradă ajunseseră de necontrolat, se devastaseră și se incediaseră sediul Poliției Capitalei, Televiziunea, și două sediile ale SRI-ului, în ziua de 14 iunie, în jurul orei 3 noaptea au fost aduși cu sprijinul autorităților garnituri întregi de trenuri cu mineri. Odată cu sosirea minerilor lucrurile au luat-o razna, civilii prinși pe străzi erau bătuți măr și arestați, sediile partidelor de opoziție au fost devastate și parţial incendiate, sute și sute de opozanți, dar și oameni care nu aveau niciun amestec cu manifestațiile au fost ridicați de pe stradă sau de la domicilii și duși sub arest la sediul Poliției, la Guvern, la unități militare (Măgurele și Băneasa).

Pe lângă cei peste 1.000 de reținuți, au mai existat și patru victime prin împușcare (la Ministerul de Interne și pe Calea Victoriei, lângă Casa Centrală a Armatei).

Care au fost cauzele care au determinat acțiunea în forță a minerilor de atunci? Ce rol a jucat ”Fenomenul Piața Universității” în declanșarea tragicelor evenimente de atunci?

Publicitate

Ce ar trebui să ştie tânăra generaţie despre Revoluţia Română din Decembrie 1989. Interviu cu jurnalistul Romulus Cristea

Tinerii care nu au avut legătură cu regimul totalitar al lui Nicolae Ceaușescu sau cu revoluția din decembrie 1989, ar trebui să rețină adevărul istoric și nu balivernele politicienilor sau teoriile conspiraționiste care au deversat în spațiul public, a declarat, într-un interviu acordat Jurnaliştii.ro, jurnalistul  Romulus Cristea, participant activ la revoluţia din decembrie 1989. El s-a aflat timp de câteva zile în incinta clădirii fostului Comitet Central (CC) al PCR. Despre crimele din decembrie 1989, psihoza teroriştilor, Dan Iosif, vinovaţii morali şi  atmosfera din CC în primele ore după fuga Dictatorului, citiţi pe larg în interviu.

Jurnaliştii: La 29 de ani de la revoluția din decembrie 1989 morții și răniții încă își cer dreptatea. Cum vă explicați că justiția nu a reușit să îi condamne pe ”cei care au tras în noi”?

Romulus Cristea: Nu este vorba de o conspirație a celor vinovați sau a politicienilor, ci mai degrabă de duplicitate, de o complicitate prin tergiversare a tuturor actorilor implicați și a nostalgicilor. Încă de acum zece ani, chiar dacă tardiv, reprezentanții Parchetului Militar au anunțat că au încheiat cea mai mare parte din cercetări, au fost interogați mii de martori și presupuși vinovați, s-au făcut reconstituiri pe teren și altele.

„Pentru peste 90% din victime (decedați și răniți) s-a stabilit clar în ce circumstanțe s-au produs incidentele, Cine a tras și în ce condiții”, spunea chiar șeful Parchetelor Militare de la acea vreme. Mai mult decât atât și este un lucru mai puțin știut, au existat câteva autodenunțuri ale participanților la revoluție. Unul dintre ei, Nelu Florea (zis Pluto), în prezent decedat, într-un moment de luciditate și foarte probabil constrâns de mustrări de conștiință, a declarat în fața procurorilor când a tras, în cine și la ordinul cui.

Din câte îmi aduc aminte, era vorba de cel puțin 10-12. Nelu Florea, a fost participant la revoluție în clădirea CC-PCR, a avut armă, fusese încadrat în armată și în decembrie 1989 fusese declarat dezertor (și, tocmai datorită acestui fapt a avut dreptul să-i fie recunoscute meritele și să beneficieze de drepturile prevăzute de Legea Recunoștinței față de eroii-martiri și luptători). Nelu Florea a procedat corect.

Dacă toți cei implicați ar renunța la diseminarea scenariilor conspiraționiste (unele preluate din presă) și ar declara numai adevărul despre cele trăite (și nu alte invenții) lucrurile ar fi stat altfel și am fi știut de mult adevărul. Dacă cineva ar avea curiozitatea să citească cu multă răbdare și imparțialitate declarațiile date la parchet, de cei implicați în Dosarul Revoluției, și-ar putea da seama cu ușurință că are de-a face cu un amalgam de realitate și fabulație.

Cum să-ți mai aduci aminte, după 20 de ani, de amănunte năucitoare? Ca lucrurile să fie mai clare, teroriștii nu au existat (nu există nicio dovadă în acest sens), iar în decembrie au folosit armamentul, în special, cei din armată, civilii, o parte din securiștii dezorientați, dar și milițienii răzleți și speriați.

Pentru justiție este extrem de greu să mai facă dreptate, iar doar mărturiile nu pot fi concludente. Ele trebuie coroborate cu alte dovezi sau înscrisuri (care au existat sau există). Problema este că toți cei implicați (în prezent, cotropiți de frustrări profunde) ar trebui să spună numai adevărul și să lase fanteziile la o parte, iar o decizie politică ar putea pune punct acestei nebuloase, care durează de 29 de ani.

În altă ordine de idei, pentru ca lucrurile să fie mai clare. O altă teorie propagată în eter, de aproape trei decenii este aceea că „nimeni, niciun vinovat nu a fost condamnat”. Este absolut fals. Au fost zeci și zeci de condamnări ale celor implicați din armată, securitate, PCR, miliție. Generali, miniștri comuniști, colonei de armată și securitate, soldați și, nu în ultimul rând, civili. Începând din 1990 și până în prezent. În plus, ca să respectăm adevărul, o parte din victime au fost despăgubite, sau au folosit propria situație pentru a obține facilități și beneficii materiale.

Nu e cazul să facem contabilități macabre, câți și cât au obținut, dar adevărul trebuie respectat. La fel cum trebuie respectați, în mod special, cei care au ales să fie onești și să fie interesați doar despre aflarea adevărului renunțând la beneficii. Și această categorie nu este deloc una restrânsă. Din contră.

Ce ar trebuie să știe tânăra generație despre revoluție? A fost o revoltă populară sau o lovitură de stat?

Ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoltă populară. A fost ceea ce putem denumi o revoluție. Un regim comunist condus de un dictator a fost răsturnat și înlocuit brutal, chiar dacă veșnicilor nemulțumiți nu le place, cu un sistem democratic.

Nota informativa referitoare la retinerea generalului Aristotel Stamatoiu

Notă la un dosar de la Parchetul Militar, în care se pare, era anchetat generalul Aristotel Stamatoiu. De fapt, o notă informativă scrisă pe genunchi în noaptea de 23-24 decembrie 1989, în sediul CC-PCR, de un zelos ofiţer de informaţii de la Ministerul Apărării Naţionale (oficial, Securitatea nu mai exista la acea dată). Nu am solicitat niciodată vreo audiere. Din contra, am fost adus în numeroase rânduri la Parchetul Militar, Poliţia Capitalei şi Secţia 1 Poliţie, doar în urma unor mandate de aducere.

Fila la dosarul Revolutie referitoare la retinerea gen. Aristotel Stamatoiu

Aristotel Stamatoiu a fost adjunct al ministrului de interne şi şef al Centrului de Informaţii Externe (CIE), din cadrul  Direcţiei Securităţii Statului ( DSS ), în perioada 01 decembrie 1984 – 6 ianuarie 1990.

Uite asa imi reimprospatez memoria

Acum trei zile am mai primit o citaţie-invitaţie cu menţiunea „Martor la evenimentele din decembrie 1989”.

De câte ori primesc un aviz de la Poşta Română mă  indispun.  Ştiu că nu poate fi decât o citaţie de la Pachetul Militar. Au început deja să mă plictisească şi să mă obosească grav. La începutul anilor ’90, citaţiile veneau de peste tot:  Ministerul de Interne, Procuratura Generală, Parchetul Militar, Secţia 1 Poliţie etc. Acum doar de la Parchet. De-a lungul anilor s-au adunat, nu exagerez deloc, cu sutele. Şi le pun teanc într-o cutie. Am o ladă, cu documente despre activităţile mele din perioada august 1989-iulie 1990: citaţii, somaţii, legitimaţii, mii de fotografii şi filme, pagini rupte de prin dosare, înregistrari audio şi alte documente. Am şi fotografia lipită pe panoul de la Secţia 1 Poliţie, în iunie 1990, când explicaţia era una imbecilă-„Manifestant din Piaţa Universităţii„, o invitaţie pentru mineri şi alţi declasaţi să mă identifice şi eventual să-mi aplice un linşaj.În presă a fost loc, s-a ocupat de mine Eugen Florescu. Ţin minte că luni de zile nişte indivizi, col. Manta, col. N. Rotaru etc, mă reţineau şi mă interogau ore întregi, zile de-a rândul. Apoi, veneau alţii la rând de la Ministerul de Interne, Secţia 1 Poliţie, Secţia 2, Secţia 7, Inspectoratul General de Poliţie, Parchetul Militar, Parchetul General şi chiar Ministerul Apărării Naţionale. Erau nerăbdători să afle ce mai ştiu  despre noaptea de 21 decembrie 1989, la baricadă, despre ce s-a întâmplat în CC-PCR, apoi la manifestaţiile care au urmat…şi căutau ca disperaţii nu ştiu ce documente de negăsit sau traseul armamentului dispărut. În schimb eu le spuneam ce-am văzut şi refuzau să consemneze: oameni împuşcaţi de ofiţeri, angajaţi USLA care au continuat să terorizeze lumea şi după 22 decembrie ’89 (ziaristul Ion Cristoiu a fost martor direct la un astfel de eveniment, o sechestrare a unui grup de civili care erau ameninţaţi de aceste matahale), miliţieni prinşi cu armament la chiloţi, ascunşi prin beciuri şi lifturi, cadre ale Securităţii care se predau noaptea prin subteranele CC-ului, despre cine şi cum utiliza armamentul special (puşti cu lunetă, fiole cu gaz toxic etc.). Auleu, eram să nu spun şi nu mai pot: un binecunoscut ziarist considerat de opoziţie, s-a pus bine cu Poliţia, UM 0215 şi SRI şi a făcut în nume propriu un denunţ împotriva mea însăilând din mintea lui bolnavă poveşti cu incendieri şi distrugeri de sedii ale unor autorităţi de stat. Tot el a indicat minerilor şi ofiţerilor haitaşi-bătăuşi unde era locul unde mă aflam la oarecare adăpost.

Lista cu persoane din fostul Comitet Central, la primele ore după intrarea manifestanţilor. E vorba de un document interceptat. Ofiţerii de informaţii erau infiltraţi printre manifestanţi şi îşi vedeau de lucru, transmiteau mai departe ce se întâmpla în CC-PCR :

Acum însă îmi dau seama că poate aceste „invitaţii” prind bine. Aşa îmi reîmprospătez memoria. Aşa m-am reîntâlnit cu oameni pe care nu i-am mai văzut de 18 ani. Dau peste documente de care uitasem. Au apărut zeci de fotografii absolut surprinzătoare, câteva filme (ceva rar de tot) făcute la Guvern, Ministerul Apărării Naţionale, Comitetul Central -PCR. Şi ce personaje…. Am revăzut stenograme (pe care le credeam pierdute) ale unor discuţii cu Ion Iliescu, Gelu Voican-Voiculescu, NS Dumitru, N. Bârlădeanu, Kuki Borislavski şi alţii. Am revăzut prin amintiri întâlnirile din zilele revoluţiei cu Alin Teodorescu, Ion Cristoiu, Bogdan Popovici, Cornel Nistorescu, Henri Wald, Petre Roman, Dan Petre Popa, prof. D. Homentkowski, Adrian Sârbu şi mulţi, mulţi alţii. Ca fapt divers, mai erau pe acolo, Mihaela Rădulescu şi Floriana Jucan. Da, au fost şi ele, destul de implicate în ceea ce se întâmpla şi au trăit cu intensitate evenimentele. Mi-am amintit de cererea autorităţilor de a resuscita organisme ale PCR (posed document). Da, îngrozit sunt şi nu pot să uit plânsetele mamei lui Florin Ciungan sau de ţipetele sorei lui Cornel care mă întrebau disperate cum s-au întâmplat nişte nenorociri. În acele zile, din cauza oboselii nu mă mai impresiona nimic, nici creierii risipiţi pe pereţi, nici sângele impregnat pe haine, nici răniţii aruncaţi unii peste alţii laolalţă cu morţii prin subsolurile CC. Ca să vezi, uitasem de evacuarea unor importante ambasade la care am participat în perioada 22-24 decembrie 1989 (există câteva filme foto şi casete video nedate publicităţii până în prezent). Un important diplomat al unei ambasade şi-a adus aminte peste ani de noi şi a trimis un plic cu nişte bani, care nu ştiu pe unde s-au mai scurs, eu refuzând din principiu astfel de recompense. Uitasem de traseul unor documente militare sau ale Securităţii, de caietele cu adrese şi coduri militare, de echipamentele speciale de la Direcţia V. Aşa mi-am adus aminte şi despre ce a urmat până în iulie 1990. Cum a fost înfiinţat Colegiul Naţional de Apărare, cum se implica Ion Iliescu în organizarea manifestaţiilor împotriva opoziţiei, cum omorau, furau şi tâlhăreau pe rupte ofiţerii de la MApN, Poliţie, alte servicii şi multe altele. Ceea ce nu ştiu foarte mulţi, în ultima perioadă, probabil având mustrări de conştiinţă unii şi-au făcut autodenunţuri, care pentru alţii sunt deranjante.

Cum îmi găsesc puţin timp mă voi ocupa de editarea documentelor, a fotografiilor, înregistrările audio şi a filmelor. E doar o problema legată de timp, dar şi de bunăvoinţa prietenilor sau colegilor de a spune adevărul. Doar au trecut aproape 19 ani…